CoVidării

Între timp, mi s-au creat nişte punţi neuronale noi, deschid siteurile cu metrica coronovirusului mai des decât clipesc, multe alte punţi, mai ales cele care mă trezeau şi mă trimiteau la muncă s-au atrofiat şi mă aşteapt să cadă.  Nu se aude nimic din zona lor. Cine ştie ce-o să mă fac când vor deschide ăştia tot.

&&&

De la o vreme, avem mai multe radiografii decât poze în albumul de familie.

&&&

Ieri, m-am plimbat prin Veneţia.

Voiam să o mai văd încă o dată, aşa, goală, fragilă, maiestuoasă, cu gondolele aliniate  la buza canalului, străduţe pustii şi canalele prezidate de pescăruşi.

După ce am umblat din pod în pod, exaltată, am încălecat şi pe un vaporaş să simulez  zborul la firul apei.

Veneţienii între ei se simt aproape stingheri şi dezorientaţi. Dacă te opreşti să fotografiezi câte ceva se uită cu speranţă la tine.

 Poate eşti o turistă, poate s-a terminat lokădanul ăsta care i-a lăsat prea brusc, singuri, cu nevoile lor.

Un bătrân sprijinit pe un rolator de care are agăţate sacoşe, sacoşele, pungi, punguliţe, bântuie străduţele dintre  poduri. Nu cere. Vinde. Are opt sardine puse într-o cutie veche de îngheţată. Masca o ţine agăţată pe-o ureche.

Mă priveşte direct în ochi şi mă întreabă:

“Vuoi sardei? ”

Sigur că le-aş vrea, le-aş plăti în aur numai să-i aduc o fărâmă de speranţă în priviri dar nu am bani, am plecat doar cu card şi buletin de acasa, să nu am multe de dezinfectat la întoarcere, aşa că, trec mai departe fără să spun nimic. 

Tristeţea din privirea lui  se lipeşte de mine ca o haină udă pe ploaie.

Nu am mai plâns demult, probabil de asta îmi ţâşnesc lacrimile acum, aveau nevoie de o declaraţie pe propria răspundere