Sufletul casei

Cu câţiva ani în urmă, când încă stăteam în chirie şi noi şi  sicilienii de deasupra ajunsesem la concluzia că a venit vremea să ne cumpărăm o casă a noastră.

 Noi pe a noastră, ei pe a lor, evident.

Într-una din vizitele organizate de agenţia imobiliară, dăm, eu şi jupănul, peste o casă imensă, mult prea mare pentru efectivul de care dispunem, foarte potrivită, în schimb, pentru ei care au: trei copii, o soacră, doi papagali, trei mîţe şi patru broaşte ţestoase aşa că urc să-i spun. Vecina, îmi deschide veselă ca o cintezoaică cum e  de felul ei, când deschid discuţia despre posibila viitoare casă, o văd că devine, brusc speriată şi cu privirea împrăştiată prin colţuri îmi face semn disperată să ieşim.

Până să- şi găsească cheile îmi trec prin cap tot felul de gânduri.

O fi având vreun amant ascuns în şifonier? Papagalii scot vorba din casă?

Ieşim şi pe scara scărilor,controlând dacă a închis bine uşa de la apartament, îmi spune în şoaptă:

- Ştii, nu e bine să ne audă casa.

- Da, fac eu tot în şoaptă, e mai bine aşa, de ce să o traumatizăm. 

În primă fază am dat vina pe copii, nimeni n-ar rămâne prea sănătos cu trei băieţi  al cărui joc preferat e saltul în gol de pe şifoniere şi huţa- huţa pe candelabre.

Apoi îi povestesc jupânului, cădem amândoi de acord că e “săraca” şi ne vedem de treburi mai departe. Aţi observat cât e de uşor să treci peste anumite chestii după ce  încadrezi pe cineva la categoria “săracul”?

Numai că, n-am putut să nu notăm că uşile se blocau fără să aibă niciun cusur vizibil, centrala se strică fără să fie stricată, draperia căzu peste televizor şi televizorul peste Luş, şifonierului i se desfăcură brusc balamalele pe principiul firesc al despletirilor frunzelor spre toamnă.

Când am hotărăt că era mai bine să plecam cu 10 minute mai devreme spre muncă daca aveam de discutat despre case, totul a reintrat în normal. Nimeni nu a mai căzut peste nimeni.

O fi  adevărat? Au casele suflet?