Ce vraji mai face postarita mea

De mult poştaşul care sună de trei ori nu mai aduce nicio bucurie. În tolba lui de piele maronie locul scrisorilor a fost ocupat de facturi, avize de plată, somaţii, publicitate. 

 “Dragul meu, să ştii că mi-e tare dor de tine” s-a transformat în “Stimate client, vă aducem la cunoştinţă că...”, aşa că, până să apară poştăriţa asta, blondă şi zâmbăreaţă ca o lună plină, lumea din cartier deschidea poştaşului cu sentimente colţoase şi mişcări circulare.

Dacă până acum câteva săptămâni, era un: “du-te dragă şi deschide, o fi poştaşul”, sec şi fără vlagă, acum e un: “lasă, dragă, cobor eu, o fi poştăriţa” alert şi energic ca un tril de papagal mângâiat sub barbă.

Facturile ajung în casă însoţite de un zâmbet larg şi-un oftat nostalgic şi în loc să fie trântite cu obidă în colţuri întunecate sunt aşezate cu delicateţe pe muşamaua cu lăcrămioare, brebenei şi alţi vestitori ai primăverii.

Azi dimineaţă, ţîr-ţîr, soneria! Întreb încruntată şi acră cine e, deşi ştiu că la ora aceasta nu poate fi decât blonda năzdrăvană, de cealaltă parte îmi rspunde cu glasu-i vesel ca o turturea pupată-n frunte de primăvară:

“ La postiiina, buongiorno! Che bella giornata, no?”(  Poştărita, bună ziua! Ce zi frumoasă, nu-i aşa?)

Mă uit pe geam şi dau drumul soarelui să năvălească în suflet, împreună cu năzbâtioasa poştăriţă blondă a cărei energie a deblocat zâmbetul rătăcit al zilei de azi.

Domnul să binecuvânteze şi să trimită în toate cele patru zări poştăriţe blonde care să înghesuie zâmbete şi soare pe la casele dumneavoastră. 

PS. Jupânul cu vraful de facturi în mână mustăcind ca un motan lângă oala cu chişleag e un spectacol în sine, vă rog să mă credeţi!

 Eh, poştăriţo-poştariţo, da’ şi când te-oi prinde, să vezi ce poză îţi faaac!