Prietenia

Sunt sigur că nu-l cunoaşteţi pe Fănică al meu.
Mare om, dom’le, mare!
De pe vremea când jucam babaroaze în schimbul trei, mi-am dat seama că avea... aşa... un al cincilea simţ, cum se zice. Niciodată n-a reuşit nimeni să ne prindă. Nici n-atingea maistrul uşa atelierului că zarurile dispăreau sub limba lui Fănică.
Iute om, dom’le, iute!
Ne-am lăsat până la urmă, zarurile erau mai greu de găsit decât chiloţii tetra iar Fănică înghiţise paişpe. Începuse să respire din ce în ce mai econom, semn că între noi crescuse precum o buruiană otrăvitoare, umbra unei neînţelegeri. Cred că se simţea oarecum vinovat.
Simţit om, dom'le, simţit.
Acum turele de noapte deveniseră lungi şi plicticoase. Venea maistrul, ne găsea muncind. „Băăă, voi aţi rămas fără zaruri!” ...începuse lumea să râdă de noi.
Dar nu l-aş fi lăsat să se ducă la spital pentru asta. L-aş fi oprit, dă-le încolo de zaruri, noi să fim sănătoşi, măi Fane... Dar el, nu şi nu, s-a dus.
Corect om, dom’le, corect!
Dar şi eu sunt o persoană extraordinară!
I-am fost alături, totdeauna, precum un pekinez credincios. Un polonic de supă strecurată pentru mine, unu’ pentru Fănică, se înţelege. Bunătate de nechezol la prima mână de zaţ fiert cu caimac... ce să mai... tot ce era bun pentru el puneam prima dată în canţarolă.
Se bucura ca un copil. După operaţie, am fumat amândoi un Snagov filtrat , ca în vremurile bune. Recuperaserăm şi zarurile, Fănică se eliberase de sentiment, totul părea că merge bine până când s-a apucat de tuşit ca un repezit.
Operaţia i s-a desfăcut pe din două, exact în faţa mea… de parcă ar fi dorit să o împartă cu mine. M-a impresionat, zău!
Generos om, dom'le, generos.
L-au cusut la loc, mult mai bine de data asta, după cum mi-a explicat femeia de serviciu.
Păcat că stiloul chirurgului a alunecat între stomac şi ficatul lui Fănică.
Aşa că, au trebuit să-l taie din nou.
Pe la spate de data asta.
A picurat Fănică al meu la cerneală cam o săptămână. Mi-am dat seama că-i spre bine, când-a început să i se schimbe culoarea ochilor.
Din albaştri ca marea i se făcuseră roşii ca la iepurii belgieni.
Cam palid, însă.
Mi-am zis: dacă pot, de ce să nu-l ajut?
I-am suflat pe unul din tuburi să-mping bucăţica de parizer care se lipise când am încercat să-l hrănesc.
A dat din mâini bucuros.
Dorea cred să mă îmbrăţişeze dar, păcat, a leşinat înainte să reuşească.
V-am zis, sufletist om, dom'le, sufletist.
Cin’ se aseamănă se adună, ăsta-i adevărul!
Înainte să-l mute la reanimare, era roşu lalea pe faţă şi roz bujoriu în rest. Nu mi-a păsat că doctorul mi-a spus că eram să-l omor, un prieten ştie, simte, în sufletul său când face ceea ce trebuie să facă. Reuşisem să-i pun sângele în mişcare şi eram mulţumit.
Ce i-or mai fi făcut, acolo, n-am de unde să ştiu pentru că nu m-au lăsat să-l mai văd, cert e că ceva n-a mers tocmai bine, de acolo l-au mutat direct la secţia de nervoşi.
Credeţi că l-am părăsit?
Cum aş fi putut?
M-am mutat la el acasă, soţia lui era distrusă, avea coşmaruri, începuse să ia somnifere…
Dacă Fănică ar mai fi putut să vorbească, mi-ar fi spus:” Te rog, să ai grijă de nevasta mea!”
Un prieten nu se lasă rugat, ştie când este nevoie de el.
Acum, aşteptăm să iasă de la izolare, unde l-au băgat pentru că a sfâşiat perdelele salonului aflând că fosta lui soţie s-a recăsătorit cu mine…
Egoist om, dom’le, egoist!
Ce-ar fi trebuit să facă, sărăcuţa? Să se interneze şi ea, s-o ardem pe rug ca faraonii?
În ce secol trăim? Oricum am rămas foarte dezamăgit. Ăstea sunt ultimele pârjoale pe care i le purtăm. Am vândut apartamentul şi-o să plecăm în Spania.
Totul spre binele lui. Doctorul ne-a spus că e mai bine să nu-l vedem o vreme. În zilele în care venim e foarte agitat, ţipă şi se loveşte cu capul de pereţi.
Nerecunoscător om, dom’le, nerecunoscător!
Dacă n-am mai fost eu ca un frate pentru el…
Dar nu regret nimic, prietenul la nevoie se cunoaşte, nu credeţi?