Latino- olteneasca de export

Stau cuminte în staţie, încercând să evit o bătrânică  care vrea să afle dacă i-a trecut autobuzul. Cine nu ştie că întrebarea face parte din arsenalul de agăţare a bătrânicilor? De la "cât e ceasul"  alunecă ca nişte ţipari la povestiri deocheate despre iluminatul din timpul bombardamentelor sau despre simptomele artrozei la căţei.  Încep să citesc concentrată până dincolo de urechi afişele de pe stâlp, realizând prea tîrziu că ocupaţia asta  mă aduce în bătaia puştii ca pe un căprior trecut de a doua tinereţe.
- Vede, signora... şi iată-mă agăţată în cel mai frontal mod posibil, aici se pun anunţuri în toate limbile ceea ce nu e foarte corect, dacă se strecoara un anunţ de natură teroristă? Uitaţi, spre exemplu, acesta, dacă scriu aici,  că se întâlnesc în centru oraşului să pună o bombă? mă întreabă  bătând cu degetul pe un bileţel pe care e scris în  româneşte:

" Ieu fomeie cuminte la gazdă la Spinea foarte aproape de toate autobuzele. Tramul ie sup fireastră, pentru tren se iea autobuzul. Sunaţi la ore serale de seară".

- Dumneavoastră aveţi perfectă dreptate pentru că într-un fel e un anunţ terorist...
- Santo Dio, înţelegeţi ce scrie?
- Sigur că da, sunt un docent de limbă veche iar anunţul acesta e scris într-o latină de Oltenia.
- Ah, ce ciudat, n-am mai auzit...
- Mda, nu e foarte cunoscută dincolo de arealul său de răspândire, continui aşezându-mi cu un gest inteligent ochelarii de soare pe nas.
Deşi beneficiez de toată atenţia bătrânei, continui să vorbesc cu ton scăzut pentru că tocmai am ochit prin prejmă câţiva vorbitori de latino-oltenească şi n-aş vrea să-mi fie periclitat rolul de traducător oficial.
- Ce scrie, santo Dio, nu mă mai fierbeţi?
- Eh, să zicem că e doar o propunere...
- Propunere? Ce zice?
- Îşi propun să găsească o soluţie prin care să împiedice bătrânii să călătorească cu mijloacele de transport în comun la orele de vârf.
- Nooo..
- Si, invece, se pare că e o conspiraţie pe plan local, Vedeţi? Vorbesc de Mestre, Spinea...
- Vai de mine, ce-or fi punând la cale? Să ne omoare?
- Nu ştiu, nu precizează...
- Dar de ce? Nici asta nu spun?
- A, ba da. Se pare că ii deranjează că atunci când se întorc de la muncă nu găsesc un loc unde să se aşeze pentru că autobuzele sunt pline de bătrâni.
- Ce e de făcut? mă întreabă în şoaptă privind în jur cu coada ochiului
- Nu ştiu ce să spun... Eu mă duc acasă.
- Şi eu, şi eu, asta-i clar... Şi nici nu-mi mai amintesc de ce am plecat.
Autobuzul vine, urcăm amândouă, bătrâna numai după ce priveşte cu atenţie, de jur împrejur..
- Vă rog, doamnă, îi ofer politicoasă singurul scaun liber din autobuz.
Bătrâna mă priveşte opărită,:
- Nu, nu, glumiţi, sunt sătulă de stat pe scaun, stau foarte bine în picioare, îmi răspunde zâmbindu-mi complice. Şi , oricum, acum mă duc direct spre casă de unde mai ies mâine la opt dimineaţa, ba nu, nu opt, zece, zece e ora potrivită de ieşit din casă pentru cei care nu merg la muncă, adaugă cu voce tare, privind din nou de jur împrejur.
- Sunteţi sigură că nu vreţi să vă aşezaţi, o întreb mai mult în şoaptă.
- Nici nu se discută, vă rog eu, aşezaţi-vă.
Mă aşez oftând satisfăcută numai că aşezatul meu lângă matusalemica băbuţă provoacă un lanţ de alte oferte pentru ea.
Băbuţa le refuză cu stoicism pe toate, apoi întorcându-se spre mine.
- Vă mulţumesc mult pentru că m-aţi pus în gardă, signora. Mi-aţi salvat viaţa, sunteţi un înger!
Dau să mă simt vinovată dar  poziţia şezând pe scaun e atât de reconfortantă încât le anihilează pe toate celelalte, aşa că îi răspund cu cel mai nevinovat ton pe care îl posed.
- Oricând cu multă plăcere, signora.