Sa te ratacesti in inima altcuiva

O celulă canceroasă e o celulă care, brusc, decide că e mai importantă decât surata din dreapta. Îşi priveşte chiorîş surata de la etaj:  Ia, te uite la umflata aia, s-a ajuns. Ea stă în loja hepatică şi eu trebuie s-o fac pe nefronul.
Aşa că se emancipează:

•  capătă conştiinţă: acum sunt mică şi neimportantă;
•  capătă  un ţel: dar o să ajung mare, importantă şi independentă, n-o să vedeţi?
• capătă abilităţi de lider sindical: de ce să lucrez eu pentru tine, bă, nene? hei, surate, treziţi-vă, nu v-aţi săturat să munciţi pentru altul? jos sclavia!

 Nu mai vrea să audă despre misiunea ei urât mirositoare, de la înălţimea micronului ei ţese cu frenezie măreţe planuri de independenţă şi expansiune. Pentru a le pune în aplicare  începe să se multiplice cu  frenezie, creşte mare, din ce în ce mai mare, nu-şi mai încape în membrană şi se revarsă peste celelalte celule, devorându-le.
Celulele-soldat nu se supără, fac zid în jurul anarhistei oferindu-i protecţie, aşa cum fac cu oricare altă celulă a organismului.

  Hmm, mormăie savanţii, ce comportament prostesc...de ce fac asta, pentru ce apără o celulă care se comportă atât de distructiv,  maşinăria perfectă, corpul uman, are hibe, vezi...

Eu sunt Tu eşti Eu sunt Tu eşti Eu sunt Tu eşti Eu sunt Tu eşti Eu sunt Tu eşti ... Eu sunt Tu...

Ăsta e secretul  pe care  celulele  cuminţi ni-l şoptesc ca pe o rugăciune în fiecare secundă.

  Suntem nişte celule canceroase gigantice al căror unic ţel e să devină din ce în ce mai mari, din ce în ce mai importante.
Fagocităm, devorăm, muşcăm din celălalt iar asta va duce la prăbuşirea întregului Tot.

  Să te rătăceşti în inima altcuiva e periculos dar  e singurul tratament care ne rămâne. Să te doară când îl doare,  lacrima lui să curgă pe obrazul tău, zâmbetul său să se scrie cu buzele tale...
...........................................................................................................................................

Şi doar, mi-am montat mai demult un bureţel care şterge tot ce nu e nevoie să ţin minte. Numai că, de la o vreme, a început să şteargă la întâmplare, mă trezesc tot mai des fără ieri-uri. S-o fi îmbâcsit. Mi-e frică să nu se întindă şi la mâine-uri.

„ Fiţi drăguţ, ştiţi unde pot găsi un atelier de reparat bureţei de memorie? Cum v-am întrebat şi ieri, acelaşi lucru? Şi acum două zile? Fii serios, domnule! Păi ce, nu mi-aş fi adus aminte?”