Aripioară sau picior?

Dane,

Întreabă-mă: „Ai văzut vreodată un curcanozaur?” eu îţi răspund: „Ăhă... am şi mâncat!” şi uite-aşa scap de introducere, numai să nu continui să mă întrebi, ce e ăla un curcanozaur că mi se duce pupezii toată strategia.

Mai bine îţi explic.

Curcanozaurul e o nouă specie de animal cu aripi.

Încă nu se ştie dacă un curcan s-a îndrăgostit de o elefantă sau un elefant s-a îndrăgostit de o curcă, nu se ştie nici dacă a fost o poveste de amor împărtăşită, despre toate astea, până şi bârficiosul ăsta de Gogol tace mîlc.

Singurul lucru de care sunt foarte sigură e că cineva îl vânează, îl tranşează şi-l duce în supermarket că doar acolo l-a găsit jupânul

L-a găsit, l-a cumpărat şi mândru, nevoie mare, l-a adus acasă.

Nu, nu, pe tot, slavă Domnului, că ne-ar fi trebuit o peşteră numai pentru el. Şi-n plus, privindu-mă faţă-n faţă cu aripa, mi-a crescut ritmul cardiac cu cincizeci de bătai pe minut, îţi-nchipui că aş fi avut tupeu să-i smulg vreun tulei de pe piept?

Şi cum îţi spuneam, am mâncat noi la curcanoelefantozauri, galinozauri, porcozauri şi alte specii despre care nu mai fac pomenire, cu siguranţă le găseşti şi tu în Constanţa, lângă pulpenozaurele americane de veselă şi îmbelşugată amintire până când încet-încet am început să ne transformăm: coarne-n frunte, bube dulci, celulită între sprâncene, păr sub nas, colăcei pe pântecei şi alte nenorociri, zic bă, mă ilumină neaşteptat o idee, asta-i de la carne, să ne oprim cât nu-i prea târziu.

Aşa că dă-i şi luptă, luptă şi dă-i, convinge jupânul carnivor şi lupii tineri că e musai să intre şi să pască în lanul cu soia, dacă nu vor s-ajungă nişte homozauriţi poco sapiens.

Ia-n te uită, jupâne, la bucăţelele astea de soia, parcă-s nişte bureţei, micuţi şi tăvăliţi prin grăsime, ţi-e mai mare jalea să nu-i mănânci, zău… dacă-i vrei mai crocanţi pot să-i mai storc oleacă de apă, le pun două linguri de piper, jumătate de borcan de sare şi crede-mă, limba ta va jura că tocmai a înghiţit raţa cu portocale pe care mă abţin să o fac din motive umanitare.

Jupânul face hmm, mestecă vreo jumate de oră la bureţi, fără să zică nici bre nici ce, aşa că mă arunc şi negociez curajoasă implementarea în dietă.

De două ori pe săptămână e puţin, hai, treacă de la tine, facem trei şi eu învăţ să fac ştrudel cu mere din soia, ce zici?

În loc de răspuns, jupânul mârâie, Luş lăcrimează de invidie, eu nu mă las şi-l tot apăs, pe jupân, pe unde îl doare mai tare adică pe colesterol, până capitulează încruntat.

Plec, deci să caut reţeta de ştrudel şi ţup ici, ţup colo, ce să nu crezi?

Daneeee!

Soia nu mai e o plantă- plantă, i-au pieptănat genele fiind ea acum o transgenică parşivă, obraznică şi subversivă, care organizează atacuri la tiroidă şi bombardamente prin diverse alte colţuri ruşinoase.

Aoleu! Ş-acum ce mă fac?

Ştiam că suntem deştepţi dar chiar atât de deştepţi? Să ştim tot, să controlăm tot, să transgenizăm tot?

Am inventat roşii cu diametre egale, ardei în care-ţi încape lejer capul, îngheţată care nu curge şi pâine care nu mucegăieşte nici dacă întinzi mucegaiul peste ea cu cuţitul.

Tu-ţi dai seama c-am putea trece pâinea în testament?

„... las fiilor mei Casa Poporului şi cele două pâini feliate din camară”.

Şi totuşi, ce e de făcut?

Soia nu, de curcanoelefantozaurus mi-e frică, peştii au înghiţit dioxină, legumele sunt cu genele vraişte, până la ortorexie, anorexie, bulimie nu-i decât un pas şi ăla destul de puţin crăcănat.

Dane, mi-e dor să mai găsesc un vierme dispus să împartă un măr cu mine.

Să-mi ridic pălăria politicoasă şi să-i spun: „Vă rog, după dumneavoastră!”