Jurnal de bord (V)

În sfârşit, acasă

Ei, da, în sfârşit, acasă! Zâmbim cu satisfacţie primei zile, de sub plapumă.

Nu suntem foarte dispuşi să ne împrăştiem bruma de încălzeală agonisită, în exteri-orul foarte alb, dar Von Pluşul aude strigătul haitei de la containerele cu care ne foarte învecinăm, se caţără pe geamuri, latră, îşi muşcă coada, îşi bagă labele-n ochi nelăsându-ne prea multe opţiuni.

Las başbuzicii să-i explice Pluşului cum stă treaba cu anturajul nepotrivit îmi pun, pe mine, jumătate din hainele din valiză şi plec să-mi schimb buletinul expirat.

Prima pornire o ratez pe scara blocului unde gheaţa mă aşează niţeluş în fund, a doua după alţi trei paşi.

Stau, ca un cărăbuş răsturnat cu burta în sus, până când ajunge mama cu o pereche de şosete cu dungi verzi şi roşii pe care mi le aşează peste cizme.

Cum o să fac poze de buletin cu şosetele astea, mă întreb foarte calmă, în timp ce mama îmi îndeasă şi-o căciulă peste urechile pe care eu le bănuiam oricum, căzute. Mda, deja sunt două nelămuriri şi eu de la una în sus, mă blochez, nu mă mai întreb cum o să arat şi-aşa toate pozele mele oficiale, par luate direct de pe panoul infractorilor periculoşi.

Reîncep exerciţiile de alpinism stradal, cu bucurie, ştiu că au schimbat sediul poliţiei, să vezi că au pus în acelaşi loc şi plătitul taxei, pozele şi fotocopiatorul... he, he, he... lucrurile se schimbă acasă, ia te uită, termopane, căldură, catifele, scaune cu dichis...

- Copiile se fac două străzi mai jos şi taxa se plăteşte două străzi mai sus, după asta intraţi în biroul de alături să faceţi poze, îmi face ferfeniţă entuziasmul madama piţigăiată de la ghişeu.

Nici n-ar trebui să fie foarte greu la urma urmei, trag cu dinţii de colţul optimismului niţel şifonat, dar intrarea în sediu e făcută pe acelaşi sistem cu al scării exterioare din Cluj, adică pavată cu gresie super, extra, nemaipomenit de lucioasă, deci la fiecare reintrare în sediu îmi acord generoasă un covrig, să-mi reîmprospătez forţele.

Mai târziu aveam să constat că e o modă foarte la modă, într-o ţară în care aproape şase luni pe an e iarnă, magazinele, instituţiile, băncile au toate, intrările pavate după aceeaşi tehnică ingenioasă.

Sar din nou de la una la alta şi mă întorc la doamna cu buletinul pe care reuşesc să o supăr, fooooarte tare, pentru că n- aveam cartea de alegător, zic doamnă, îmi pare rău dar nu-mi aduc aminte s-o fi avut vreodată.

Atât mi-a fost. Atitudinea ei, mă lasă să înţeleg că merit să fiu scoasă din baza de date a populaţiei României şi după o scanare pupilară mai atentă la nivelul şosetelor mele teribil de vărgate, nici recensământul global n-are motive să mă includă.

După mine, scena buletinului şi covrigii ronţăiţi birjăreşte pe scările poliţiei, ar fi fost de ajuns pentru o primă zi, după maică-mea, nu, aşa că hotărăşte să ne arate micile - marile trucuri de bătut criza cu capul de pereţi.

Ne duce la un en-gros en detail, undeva, într-o fostă hală unde se reparau tractoarele IAS-ului odată, cu produsele şi preţurile aferente, mâzgălite direct pe pereţi.

Fursecuri, bomboane, rahat, cafea, detergent, pui, pulpe, smântână, ceafă de porc, ţigări, chiloţi, vorba cântecului, „avem di tăti”.

Un domn rotofei, îngheţat bocnă, stă pe un scaun, jumătate afară, jumătate într-un depozit, în faţă are o cutie cu două roşii, un ardei, doi cartofi, o vânătă, o mandarină, un măr, două pere şi-un borderou.

- Luăm roşii? mă întreabă mama.

- Nu ştiu dacă luăm roşii, cum sunt?

- Roşii, răspunde maică-mea, calmă.

- Păi să le văd.

- Uite-le, colo, în cutie.

- Le luăm pe alea două?

- Nu, luăm mai multe.

- Păi de aia zic. Trebuie să le văd.

- Sunt ca astea, se bagă şi nenea cu borderoul, la mijloc.

- Nu iau dacă nu le văd, mârâi eu.

- Foarte bine, face mama, cu tonul ăla, care de fapt, înseamnă, foarte rău. Luăm mandarine?

- Nu ştiu dacă luăm mandarine, nu mă dau eu jos cu una cu două de pe metereze. Cum sunt?

- Evident, foarte portocalii, mă anunţă mama că nu-i dispusă să cedeze.

Ne exersăm muşchii şi pe celelalte legume, încep vag, să-mi aduc aminte că din faţa maică-mii trebuie să te dai mai repede decât din calea buldozerului, cei patruş' unu de anişori ai mei, n-atârnă nici cât o smochină uscată.

Soluţia salvatoare vine neaştepat de la nenea cu borderoul care ne propune conţinutul cutiei de expoziţie, reparându-mi astfel onoarea mea de familistă

Imaginile care urmează vor să încheie cu zâmbet povestirea asta lungă, despre drumul spre şi în România.

Avem di tăti

Afumătoare cu înger

Cine-a pus grătaru-n drum

Ăla n-a fost om nebun

Reciclare diferenţiată

Buturuga mică a dezăpezirii

Să nu ziceţi că nu v-am spus

Rareaşă cu mamă şi căţel

La subsuoară de înger