Jurnal de bord (II)

Spre Cluj. Întâlnirea cu Doru

Drumul spre Cluj se deapănă lin ca un ghem de lână flocăit de-o gaşcă de mâţe în călduri, metru şi groapa, fiecare  depăşeşte pe fiecare, ţelul final e să te depăşeşti de unul singur ca apoi să te miri cât eşti de deştept, Von Pluşul pare teribil de contrariat, după cum se vede.

Renunţ la rolul de copiloată, mintea începe să-mi zburde prin poieni, mă aştept ca dintre brazii pudraţi cu zăpadă să apară un haiduc 'năltuţ, ochi verzi, fără cută-ntre sprâncene, vă rog, dacă se poate, mulţumesc, să m-arunce-n şa, ş-apoi, să tăiem,chiuind, de-a dreptul toate curbele gliei strămoşeşti.
Privirea-mi cade în oglinda retrovizoare, arăt destul de scuturată în rolul Margăi Barbu, aşa că, oftând, închid sertarul cu spiriduşi şi haiduci.
Telefonul zbârnâie, Doru, vrăjitor de Cluj şi-a pierdut răbdarea. N-apuc să-l asigur că în cel mult o oră reuşim să răzbim prin nămeţi că Picasica începe să ţiuie ca un ceainic uitat pe foc.
Jupânul capătă simptome apoplectice.
- Trebuie să fie grav, ne anunţă c-o tristeţe sfâşietoare.
Orice oftat al mironosiţei îl bagă pe jupân  în criză, de data asta e vorba de un cauciuc găurit, scoatem cuptorul, scoatem grătarul, drujba şi celelalte acareturi, uraaa!
Rareş e curios dacă mai are obraji, nu-i mai simte, îi zic, vezi, nu tot ce nu simţi nu există şi nu tot ce simţi există, dacă-ţi puneai izmenele şi fularul eu n-ajungeam filozoafă. Mă priveşte ciudat şi-ncepe să-mi povestească un documentar despre canibali şi canibalism.
Important e că jupânul şi-a revenit din spaimă, Picasica lui dragă, nu şi-a pierdut nicio doagă, ce deşteaptă e drăgălaşa, ptiu! ptiu! să nu-i fie de deochi!
Întâlnirea cu Doru, îmbrăţişarea puiului de om, anulează jumătate din oboseala drumului, supa de tăieţei, iahnia garnisită cu nişte cârnaţi de toată lauda papilelor noastre gustative, elimină hotărât cealaltă jumătate.
Îl urmez pe Doru în camera plină de cărţi unde noapte de noapte ţese poveştile minunate ale adolescenţei sale, o privesc cu drag, pe doamna Elvira, graţioasa împărăteasă a cămărilor pline minunăţii, amândoi radiază atâta blândeţe, atâta frumuseţe încât inima îmi dă pe dinafară. Le mulţumesc, în gând, a câta oară, pentru minunata întâmplare de a-i fi cunoscut.

Toată lumea ştie că jupânii au dificultăţi şi în alegerea cartofilor nedegeraţi în piaţă ce-o fi fost în capul meu când l-am lăsat să găsească un culcuş cald în Cluj, e greu de povestit, aşa încât, să mă plâng acum că până la apartamentul cu pricina, etaj trei, confort cinci, se ajungea de pe o scară exterioară, în formă de melc, pavată cu gresie lucioasă; parcare pe trotuar „ nu răspundem de bagaje, le luaţi cu dvs, în apartamentul care este”, ar fi inutil.
Cert e că ne-au trebuit zece minute să ajungem până sus, doar cu periuţele de dinţi. Alex şi Rareş au adormit lângă uşă, Luşul pe prag, doar jupânul se mai zbate cu refren:” Şi bagajele?”

Powered by ScribeFire.