Breakfastul sau viata

La început credeam că Renata e o tipă extraordinar de veselă, surâsul de Giocondă cu ochelari rotunzi  n-o părăsea nici atunci când şeful ameninţa c-o zvârle afară dacă mai pudrează checurile cu sare şi ouăle Benedict cu zahăr vanilat. Apoi am aflat că, de fapt, nu poate închide gura  în urma unui mic accident suferit în copilărie când  frate-su i-a legat caninul din dreapta de maşina unui vecin care a trebuit să demareze în trombă fiind urmărit de carabinieri pentru amestec mafiot.

Dintr-o cameră ocupată de un cuplu indian soţul iese şi cere să-i fie adus  mic dejunul în cameră.

Renata pregăteşte tava cu de-ale gurii şi se înfiinţează în faţa uşii. Bate o dată, de două ori, de trei ori, tava-i grea şi graba mare, cineva îi spune că soţul fiind ieşit soţia sigur n-o să-i deschidă că nu-i dau voie uzanţele dar Renata nu se lasă descurajată, cotrobăie prin colţurile cu parole englezeşti şi cu cel mai acut ton pe care îl găseşte, zbiară la uşă precum copiii la urat de Anul Nou:

- Madam, I have your breakfast in my handzzz!

De dincolo de uşă au încetat brusc toate zgomotele,  nici măcar soţul zbierând drăgălaş  darling sunt eu, ce naiba... n-a avut mai mult succes.

Până la urmă pentru a scoate biata femeie ascunsă în şifonier au intervenit pompierii, hotelul a încercat să şteargă engleza în tonalitate acută a Renatei asigurând cuplului escortă până la aeroport de unde, în grabă mare au decolat bucuroşi că au supravieţuit atacului terorist de natură cappuccinoso- gogoşească.

Renatei patronul i-a schimbat sectorul, a trecut-o la securitate, lucrează în tura de noapte şi zâmbeşte frumos clienţilor rătăciţi, care, de altfel, conform statisticilor sunt din ce în ce mai puţini sau din ce în ce mai rătăciţi, n-am înţeles foarte bine pentru că statisticile astea sunt foarte incerte în precizia lor.