Aniversarea fara fum şi fara foc

Am dispărut ca măgăriţa între ceţuri din motiv de “toate mi se întâmplă numai mie”
Întâi am înţepenit de spate şi mi-am zis: ah! niente male o să stau mumuşel între perne şi-o să citesc şi-o să scriu câte-n lună şi-n stele dar nici bine n-am terminat de zis că, ochiul stâng se făcu roşu purpuriu şi dimpreună şi stângul şi dreptul, adică, începură să mă mănânce de-mi venea să-mi scot globii în palmă să-i frec cu peria de sârmă, să mă răcoresc .
Nu-i conjuctivită că de aia am avut când eram mai tânără, zglobie şi geloasă (ştiaţi, nu-i aşa, conjuctivită  e strâns legată de nivelul simţului de proprietate între parteneri) acu’  nu ştiu ce e, trebuie să aştept luna decembrie să aflu  că tocmai atunci am reuşit să prind rând la oculist.
Până atunci, mă tratez cu odihnă ‘telectuală( jupânul mormăie ”mda, din nefolosinţă direct în odihnă”) şi cu nişte lacrimi artificiale căci sunt în deficit de lacrimi mai ceva ca un deşert lăsat în paragină.

Acum că v-am povestit de ce lipsesc  de pe blogul meu şi de pe blogurile  domniilor voastre, rămâne să spun de ce, am ţinut să postez rânduleţele astea, chiar şi aşa cu ochii în batistă.

Astăzi e o aniversare teribil de importantă pentru mine: se împlineşte  un an de când am fumat ultima ţigară.
Cum mă simt?
Tocmai vă povesteam mai sus:))
Lăsând la o parte avantajele şi dezavantajele fizice, descoperirea că ţigara nu era o prelungire a corpului meu, e un trofeu care merită şters de praf o dată pe an.
Deci: la multi ani ne-fumaţi mie, la mulţi ani tuturor celor care ca şi mine au descoperit cât de dulce e gustul acestui gen de libertate!