Barbat cu masină

Nu-i aşa că ştiţi povestea aia cu  “Lampa lui Aladin”? Pun pariu că de “Lampadina lui Cătălin” n-aţi auzit până acum, aşa că, ce-ar fi să vă povestesc?
A fost odată ca niciodată un jupân, (că dacă n-ar fi despre ce am sta noi aici să povestim?!?) care jupân avea o maşină nici mare, nici mică, nici joasă, nici înaltă, nici albă, nici neagră, foooarte frumoasă(pssst… am aflat că jupânul mai trage cu coada ochiului pe aici, aşa că subliniez, foarte fruuumoasă) aşa de frumoasă, că la soare te putei uita dar la ea, in ziua de marţi, ba!
De ce tocmai marţea, v-aţi putea întreba?
Este ea un fel de broscuţă năzdravană care se dă de trei ori peste cap şi se transformă în monstruleţ ca într-o binecunoscută reclamă?
Nici vorbă, chiar dacă suntem într-o poveste, maşina această foarte fruuumoasă nu ştie să facă diferenţa.
Jupânul ştie, însă. Marţea e singura lui zi liberă, aşa că, se scoală cu noaptea în cap şi-ncepe maratonul lui “astăzi trebuie să …“ .
Întâi şi întâi, cel mai întâi, adică, se execută toaleta Picasicăi, maşina asta foarte frumoooasă aşa cum spuneam, care toaletă, durează de două ori mai mult decât toate şedinţele mele la coafor dintr-o lună.
Pentru că, Picasica se şterge cu atenţie, bucăţică cu bucăţică, se unge cu cremă din lapte de măgăriţă la subsuori, cu antirid pe capotă, cu anticearcăn pe lângă faruri, cu anticelulitic pe dindosuri, lustruită, parfumată, se priveşte apoi cu dragoste, cu foarte multă dragoste, undeva, pe lângă punctul de transformare a caşcavalului în brânză topită.
Şi abia după aceea se poate spune că ziua începe bine, jupânul zâmbăreţ şi vesel ca un piţigoi e în stare să care munţii de cumpărături cu un singur deget, să facă curat în casă, curte şi garaj cît ai bate din pleoape la un ochi cu ulcior, să gătească trei feluri de mâncare, să verifice leuşteanul poate-poate i-or fi  crescut coarnele, căci pofteşete şi te uită, ce mândreţe de leuştean are Dan, creşte într-o zi cât alţi leuşteni într-un an:)…
Numai că ziua aceasta nu e cum ar trebui să fie, jupânul se întoarce de la spălătorie trist ca o ploaie şi-o ceaţă înghesuite în aceeaşi zi.
– Ce s-a întâmplat? îl întreb rugându-mă cu ardoare ca nu cumva fiinţă vie, obiect neînsufleţit sau fenomen supranatural să fi zgâriat cumva– pe undeva, fruuuumoasa Picasică.
– S-a ars, face jupânul cu glas sfârşit.
– Nuuu, urlu îngrozită, perspectiva e de-a dreptul înfricoşătoare. Maşina, s-a ars maşina?
– Lampadina, s-a ars lampadina.
– Ce lampadină, soro, întreb mai calmă, simţind că-i vorba de o catastrofă oarecum suportabilă.
– Becul ăla mic de sub far. Din stânga. Îl ştii?
– Nu, n-am avut plăcerea.
– E ca cel din dreapta.
– Promit să fiu mai atentă…
– S-a ars.
– Păi şi? Nu se poate înlocui? Mergem, cumpărăm şi-l schimbăm, încerc să înlătur cu spirit practic norii negri dintre sprâncenele jupânului.
– Nţă.
– Nţă, ce? Era unicat? Nu-l mai fabrică?
– A căzut înăuntru şi nu reuşesc să-l scot. Trebuie să o duc la atelier, îţi dai seama?
Îmi dau seama cum să nu-mi dau seama. 

Asta înseamnă bărbat trist şi suferind în casă, priviri abătute, oftaturi sfâşietoare, apatie, anemie, anergie, avitaminoză, aoleu– văleu…
Mă întreb, o fi singurul cu simptome enumerate mai sus? 

Oare toţi jupânii au relaţie întortocheată şi oarecum deocheată cu maşinile personale sau numai al meu? Mai cunoaşteţi cumva poveşti de dragoste atât de înduioşătoare?

Continuarea cu documentare fotografica aici: Apendice fotografic