Dacă e marţi, e Orient Express. A doua poveste

 Prima poveste aici.

Dar sa ne intoarcem la trenurile noastre...
Orientul e pe linie ţac-ţac-ţac undeva prin România dacă ar fi să mă iau după biletul lăsat la plecare şi după mesajele pe care le primeşte Stefania de la mio amoroso. Mio amoroso lucrează om de clopoţel, stewart, majodorm, spuneţi-i cum vreţi şi între două hurducăieli îi mai trimite un mesaj Stefaniei, la rândul ei, mare şefă mare, peste cheia de la hârtia igienică distribuită în Orient Express.

“ce faci, amore. unde eşti”, ”sunt la budapest. sper să n-apară dracula. stop. ti amo”
Deh, câte amoruri neştiute, nebănuite s-or ascunde pe  sub abajururile din ţâşpecento! Şi trenului nici nu-i pasă... ţac! ţac! ţac! trece printre  linii şi sentimente, ca un rapid de Bucureşti prin Cucuieţii din Deal.
Trag de limbă amoroasa amorosului şi aflu câţi bani câştigă pe o dusă şi-o venită pân-la Istambul.
500 de euro, ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, e foarte puţin având în vedere că oamenii de clopoţel sunt un fel de sclavi la purtător, care dorm şi mânâncă de-a-n-picioarelea, locuiesc doi în acelaşi pantof precum două sardine într-o borcănaş cu icre negre şi fac doar o călătorie din asta, pe lună.
Şi pentru că mi s-au zburlit niţel genele proletare o să vă arat niţel leopardul din spatele gardului vopsit.

Iată o budă de călător:

Iată şi buda personalului:

Iată şi un dormitor de amărât:

unde, n-am văzut umeraşe din astea, de exemplu:

Mă rog, cred că ați prins ideea, nu-i aşa?

Va urma