Operaţiunea Soseta

În următoarele luni, Luş ne-a demonstrat că şi comportamentul uman poate fi îmbogăţit cu diverse adaosuri, nuanţe şi posturi.
Într-o primă etapă, ne-a convins de inutilitatea folosirii şosetelor.
Formula „Mami, n-am şosete!”, a înlocuit de mult, plictisitorul „Bună dimineaţa!”, aşa că nu reacţionez alarmist. Mă îndrept binişor spre sertarul de unde extrag cele patru perechi zilnice. Cu o marjă de eroare desperecheată acolo ar fi trebuit să-şi tragă sufletul cel puţin treizeci. Acum însă, sertarul îmi zâmbeşte ştirb precum un bătrân fără proteză.
Scot trompeta, sun alarma, începem căutările. După numai jumătate de oră îmi conving jupânul că n-are rost să scoată duşumeaua, e mai eficient să cumpărăm alte şosete.
Brusc, pe cel mare, îl păleşte violent o idee. Ia piticania, o teleportează lângă sertar şi-i comandă serios:
- Luş, ia urma, bătrâne!
- Măi, tu te crezi, Pistruiatul? Banditul ăsta nu-şi poate lua nici urma la coadă...
Alex, însă, nu se desparte de idee aşa uşor că doar e a lui, nu, şi tot a lui e desperecheata mirositoare pe care o flutură pe sub nasul Luşului drept probă de lucru.
Spre uimirea mea, flocosul îşi intră în rol. Apucă oarecum delicat şoseta şi pleacă crăcănat de importanţa momentului.
Opt perechi de ochi nici nu indrăznesc să bată din pleoape. Piticania, cu nasul în bătaia vântului îşi reperează cuibul unde, încearcă să ghimbosească sub perniţa ultima mărturie arheologică.
Începem să râdem relaxaţi, iată, extratereştri n-au nici un amestec, toate şosetele sunt aici, ai văzut, ce chestie, drăgălaşul ei lasă, pfui, asta este, de acum o să ştim unde le căutăm, măi piticanie vin’ la mama, he he he...
În acea zi friguroasă, învelitorile de picioare nu ne-au folosit cine ştie ce. Perforaţiile aplicate artistic în zona degetelor ne-au făcut să apreciem cum trebuie zonele fără model.
Perioada următoare, câteva nopţi la rând, m-am visat făcând pluta pe o apă mare şi murdară. Cine nu ştie că asta nu e un semn bun?
Toată lumea în afară de von Pluşen, năpârcă de culoare maronie pe care am adăpostit-o cu atâta dragoste în sânul familial. Băgând de seamă că nu ajunge la noile şosete de sub perna fiecăruia, acest James Bond cu coadă, a găsit metoda de a deschide uşa cămării cu încălţăminte.
O altă dimineaţă obosită, avea să ne pună în faţa unui peisaj de-a dreptul traumatizant. Unele fără vârfuri, altele fără ştaifuri, de la uşa dormitoarelor şi până la ieşirea principală erau aliniate aproape simetric, încălţările, de care ne foloseam zilnic în scopuri mergătoare .
Altfel nu mi-a venit decât să-l muşc de ureche. Cu ciudă. El, m-a muşcat de nas. Cu poftă.
Notez în treacăt scorul egal, în timp ce îmi aşez un plasture pe buricul nasului.
Dau să scot coada de la mătură pentru următoarea rundă, dar, avocatul ecologist îmi citeşte în pupile intenţia de homicid canin şi se interpune pe ring.
- Mami, a spus maestra că, ar trebui să stăm atenţi cu acest câine. El, protestează aşa! Înţelegi? Ăsta e un protest...
- Foarte bine, isteţule, mârâi printre canini. Atunci, vino să-ţi leg bine protestele alea de picioare şi treci la şcoală!
- Păi, cum o să le legi, se arată curios. Nu mai au nici şireturi măcar...
Las observaţia să zburde unde vrea ea, nu-mi mai bat capul pentru că deja e o zonă suprasolicitată.
Ies pe balcon să caut oxigen. Mestec trei ţigări şi reacţionez cu sughiţuri la trecerea celor doi oropsiţi minori în drum spre şcoală.
Bocancii de sport, cu vîrfuri şi crampoane metalice a flăcăului mare, au scăpat neatinşi, aşa încît, boca-boca şi tropa-tropa, pe asfalt, reuşeşte să-l tracteze şi pe cel mic, care, din cînd în când mai scapă câte o bucată de pantof.
Uşurată că tineretul e pe cale să se implementeze în procesul educativ de fiecare zi, cu papuci sau fără, mă retrag în vastele apartamente.
Cotrobăi în cutii după încălţămintea de vară şi-mi încalţ jupânul cu o pereche de pantofi lejeri, cu găurele. La cele zero grade de afară sunt numai potriviţi pentru stimularea circulaţiei sanguine.
În timp ce-mi ataşez sandalele cu breteluţe portocalii la palton, trec în revistă toate modalităţile de tortură aplicate de pe timpul Inchiziţiei până în prezent, bifez vreo două, dar înainte de a trece la represalii hotărăsc că e mai bine să aflu părerea unui expert.
Este Luş von Pluş, responsabil sau nu de acţiunile sale? La întrebarea aceasta, ar trebui să-mi răspundă dott. Domenico, veterinarul din colţul străzii, care...

 Partea a treia Veterinarul